Mihaela Nicola: Știri false și post-adevăr pe piața sentimentelor de dinozaur

În 2014, atunci când NY Times lansa raportul Innovation, despre viitorul organizației în era digitală, lumea a aplaudat viziunea și spiritul challenging față de valorile tradiționale ale cotidianului liberal. Documentul, care se dorea inițial un raport intern, a apărut public și a setat un frame de reflecție pentru publicuri largi de consumatori de media.

Printre alte concluzii, care fac din Innovation un document valoros în post-modernismul digital al media, unul dintre editori aduce la lumină realitatea care urma să fie confirmată de viață în ultimii doi ani și jumătate: “Reflexul nostru era de a perfecționa și abia apoi de a publica. Așa a fost tot timpul în jurnalism. Dar trebuie să ne întrebăm dacă mai este cazul să ne supunem acestui standard. (…)Dincolo de valorile jurnalismului nostru, totuși, putem adopta modelul “produsului minim funcțional” (…) pentru ca apoi să primim feedback și să îl îmbunătățim pe parcurs.”
Era una dintre principalele schimbări fundamentale de paradigmă din media pe care NY Times le titra ca obligatorii pentru ca ziarul să devină o organizație preponderent digitală (first-digital organization).
Trecerea în digital, creșterea cititorilor pe device-uri mobile, livrarea conținutului prin platforme digitale impunea viteză și adaptabilitate, în detrimentul tuturor lecțiilor din facultățile de jurnalism. Reacții de la utilizatori în loc de verificare din trei surse!
Validarea populară a știrii, prin intermediul a mii de click-uri grăbite, urma să înlocuiască lent rutinele profesionale ale jurnalismului old school. Adevărul ca referendum trimitea în desuet logica binară formală.
Fake news is born!
Dacă pentru o organizație de talia NY Times se punea încă din martie 2014 acut problema renunțării la cele mai vechi forme de management al “informației”, este lesne de imaginat cum stau lucrurile pentru un utilizator singular, în fața unei avalanșe informaționale fără precedent, la viteze care îngustează dramatic orizontul de atenție (attention span) pentru fiecare subiect. Un studiu Microsoft aplicat pe piața canadiană de media arată că perioada de concentrare maximă pe care o oferă un utilizator unui text oarecare, în mediul digital, este de opt secunde. Un titlu și un lead de o propoziție? O fotografie și câteva cuvinte cheie? Este clar că nimeni astăzi nu mai are timpul, răbdarea și poate nici dorința de a raționa prea mult pe teme de interes ne-imediat.
O cercetare a Stanford Graduate School of Education, publicată în luna noiembrie 2016, indică o concluzie îngrijorătoare: studenții americani (desigur că nu doar ei- n.n.) au serioase probleme în a raționa pe marginea credibilității informației pe care o accesează online, inclusiv în a distinge faptele de opinie, conținutul publicitar de cel editorial, textul social de cel politic.
Deși formată din persoane cu dexteritate remarcabilă în online, Generația Y eșuează deseori in a face raționamente simple pe marginea informațiilor primite. Vehicul perfect pentru piața manipulatoare a știrilor false. Iar dacă millenials au dificultăți în a distinge informația adevărată, celelalte categorii de public (online) nu fac decât să fie cutii de rezonanță succesive pentru povești fără valoare.
Problema știrilor false (fake news) a explodat în ultimele trei luni ale alegerilor prezidențiale din Statele Unite ale Americii. Site-uri obscure, fără legitimitate și fără istorie, au generat tot atâta implicare din partea internauților ca și instituțiile respectabile de media. Polemica nu a cuprins doar fiefurile celor doi principali candidați, ci întreaga societate americană – politică, mass-media, comunitatea de afaceri, comunitatea de informatii, ONG-uri care caută răspunsuri la o problemă apărută aparent din senin. Cum este posibil ca minciuni străvezii, detectabile cu simplul instrument al bunului simț, ajung să fie crezute și multiplicate cu entuziasm?
Indicii de răspuns pot fi găsite în întâmplări recente.
În vara anului 2014, un umorist american posta pe facebook fotografia regizorului Steven Spielberg pe platoul de filmare al hitului Jurrasic Park, odihnindu-se zâmbitor lângă un dinozaur-recuzită. Textul care însoțea fotografia indica “sălbăticia” momentului: “Vânător de plăcere pozând fericit lângă triceratopsul pe care tocmai l-a măcelărit.”
În secolul XXI există încă persoane care cred că dinozaurii au fost la un moment dat contemporani cu oamenii. În secolul XXI există printre noi persoane care cred că dinozaurii încă trăiesc, că Pământul este plat și că ziua are 20 de ore. Iar în momentul în care aceștia capătă acces la Internet, la posibilitățile nediscriminatorii de viralizare ale rețelei globale, adevărul devine personaj secundar într-o piesă fără scenariu, cu lumini puse pieziș. Într-un astfel de univers orice actor social rezonabil își pierde orice credibilitate. Publicul decide ce este bine, util, verosimil și votează feliile de post-adevăr.
În fiecare an, Oxford Dictionaries alege cuvântul anului. Pentru 2016 nu este de mirare că post-truth s-a situat pe primul loc, iar ce ar trebui să ne dea de gândit este mai ales definiția asociată – „(…)care se referă la circumstanțe în care faptele obiective sunt mai puțin influente în a modela opinia publică decât emoțiile și credințele personale.”
În vremea certitudinilor „de pe net”, adevărul își pierde din influență!
Dintr-o cercetare Pew Research Center (mai 2016) aflăm că 62% dintre americani se informează de pe rețelele sociale, iar dintre aceștia 44% își află noutățile de pe facebook. O influență din ce în ce mai mare a platformei, care deși nu publică deloc un conținut original, este citată ca fiind sursă de informare primară. „Am citit pe facebook” devine o marcă a consumerismului de știri și a unui dezinteres tot mai pregnant față de sursele primare de informații, față de atribuire și, ce este mai grav, față de spiritul critic ce ar trebui să însoțească orice demers de informare.
Condițiile sunt astfel propice pentru viralizarea celor mai neverosmile știri, produse obscur în redacții-debara, în mod interesat financiar sau de orice alta natura personala. Replicarea conținutului în rețea reprezintă o sursă excelentă de venit sau „recunoaștere” pentru campionii dezinformării. O vânzare la kilogram sau la bucată a unor iluzii-dinozaur, în grupuri selectate algoritmic care adoră să le fie confirmate (pre)judecățile la fiecare pas. Deși nu admite explicit, facebook are posibilitatea de a aduce la lumină pe ecranele utilizatorilor doar acea selecție de știri care să îi facă fericiți, care să le reconfirme apartenenta la (o) comunitate, sa le motiveze interactiunea.
Aceeași cercetare Pew arată că doar unul din zece americani utilizează o a doua rețea socială pentru a verifica informațiile primite. În aceste condiții, dezinformarea face toți banii. Și contribuie la viralizarea adevărurilor de grup, valabile și apreciate în comunitatea de Internet în care utilizatorul își vede reflectate și apreciate valorile.
Se exercita o presiune destul de mare asupra facebook, în special, pentru a găsi și adopta acele măsuri care să ducă la blocarea știrilor false în rețea. Entități media, sociologi, politicieni, publicitari și public cer o mai mare implicare din partea gigantului tech pentru a ameliora situația. Facebook refuză consecvent să se considere publisher, preferând să își atribuie o etichetă de platformă de exprimare bazată pe egalitatea de șanse între entitățile media și persoane. În același timp, facebook respinge ideea de a renunța la news feed, sau măcar de a-l redenumi, renunțând la atributul de news.
Ce e drept, este foarte greu, uneori chiar si pentru un ochi avizat, sa detecteze cu precizie matematică știrile false. În afară de cazurile foarte evidente, care pot fi semnalate de utilizatori, există în scriitura de news o sumedenie de nuanțe și contextualizări care împiedică o catalogare precisă. Variabilele culturale, lingvistice, antropologice, satira, dublul limbaj, contextualizările istorice, demografice și rasiale oferă tot atâtea impedimente pentru a separa milioanele de inputuri informaționale din rețea.
Între bârfă, zvon și manipulare propagandistică pură este un teritoriu care nu poate fi reglementat ușor. Nici măcar nu permite separarea cu claritate a faptelor de speculații, a minciunii de interpretarea subiectivă. De exemplu, în 2017 nu suntem încă hotărâți dacă vaccinarea este bună sau rea.
Marile școli de cercetare deja se preocupă să construiască software automatizat de interpretare semantică a textelor, lexicoane ale subiectivității, algoritmi de procesare a textelor prin verificări încrucișate, care să ridice stegulețe roșii în privința textelor care circulă pe Internet.
Bing Liu, cercetător american specializat în procesarea limbajului natural, publică în anul 2015 “Analiza Sentimentelor”, lucrare de cercetare a modurilor în care pot fi identificate într-un text intențiile malițioase, dincolo de precauțiile pe care și le ia autorul. Clasificările subiectivității țin de atât de multe variabile încât autorul admite că momentan nu se întrezărește o soluție 100% automată. Aceasta poate doar, eventual, restrânge aria de căutare.
Doar o persoană vie și educată, cu tot bagajul critic la îndemână, deschisă la a accepta puncte de vedere divergente, poate detecta ne-adevărul, insinuarea sau tendința dintr-un text. Și poate să înțeleagă amestecul de stări dintr-un sentiment. Exact ca-n viață!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *