Me, myself and aMElie…

Ieri ma plimbam prin oras. Pe marginea fantanei din cetru, doi copii alergau: o fetita in roz si un baietel in albastru si verde. Pana aici…doar bucuria copilariei si a primaverii. Cata agitatie, cata viata, cata energie! Si, ca si in viata, baiatul si fata se intalnesc la jumatatea drumului. Fata se uita incurcata si baietelul la fel. Nu puteau trece amandoi in acelasi timp. Intr-o secunda, fata sare de pe fantana si incepe sa planga. Fuge pana in bratele mamei ei spunand ca Razvan nu a lasat-o sa treaca. Fata stie de mica sa atraga atentie. Baiatul stie sa o priveasca!

De mici ne nastem cu nevoia de atentie. De mici, de cand alergam pe marginea fantanii, stim ca trebuie sa atragem atentie. Dar, pana unde putem merge cu dorinta noastra de a atrage priviri, de a ridica sprancene, de a isca scandaluri si furtuni? Ce suntem dispuse sa facem atunci cand ne dorim sa provocam, sa intaratam, sa suparam, sa perturbam ordinea fireasca a lucrurilor?

Miguel de Cervantes avea o conceptie interesante despre femei – “That is the true nature of women – not to love us when we love them, and to love when we love them not!” Chiar asa sa fim? Cred ca da! Si, poate, suntem asa fix din nevoia noastra constanta de atentie. Poate suntem asa pentru ca nu vrem sa primim din mila sau sa ni se intinda pe o tava! Vrem sa fie greu, anevoios, sa ne chinuim, sa ne tocim coatele si sufletele, sa plangem pe umarul celei mai bune prietene, sa ne imbratisam cu mama cand simtim ca nu mai putem, sa iesim cu baietii la o bere pentru o incursiune degajata si informala in mintea sexului opus…vrem sa fie greu pentru ca vrem atentie!

Nu ne indragostim cand ei ne declara ca suntem centrul universului lor pentru ca ar fi  simplu, plictisitor, la indemana! Ne sfaraie, insa, calcaiele cand vedem ca ne intoarce spatele, ca nu ne baga in seama, ca ne-a uitat, ca e cu altcineva. Ne infurie la maximum atingerea altei femei, ne obsedeaza ca noaptea doarme langa alt corp, ne innebuneste ca altcineva ii simte parfumul, ii dezmiarda parul, ii mangaie obrajii. Suntem precum niste fiare cand ne dam seama ca am pierdut centrul si ca am devenit inca o margine. Si, acum ca si atunci, plangem pe umarul celei mai bune prietene, ne imbratisam mama cand simtim ca nu mai putem, iesim cu baietii la o bere pentru o incursiune degajata si informala in mintea sexului opus! Si acum, ca si atunci, vrem atentie! Si, intr-un mod ciudat, pervers si masochist, ne si place!

Taguri: atentie, barbati, dragoste, Femei, nevoi,