Cristina Andone aduce muzica în sufletul copiilor

cristina-andone

Cristina Andone este un nume care pentru mulți dintre noi are rezonanță mai ales în combinația ”Cristina Andone și poveștile sale muzicale”.  Aceasta pentru că ea este autoarea a opt, pardon (aproape) nouă cărți pentru copii despre marii compozitori ai lumii. Se poate, vă veți întreba, să oferiți educație muzicală de calitate copiilor voștri, chiar și de cinci ani? Răspunsul este categoric DA iar cărțile Cristinei Andone sunt un exemplu în acest sens. Cum însă nu toate poveștile frumoase se termină cu bine, ultima ei carte, despre George Enescu –  Enescu și hora razelor de soare – are nevoie de ajutorul nostru, al tuturor. Pe scurt, deși această carte va fi cu siguranță tradusă în alte limbi, în limba română nu poate apărea: are nevoie de o editură care să o primească, de un sponsor pentru CD, de parteneri pentru sponsorizare și promovare (Nu vi se pare ironic? Ca o carte despre cel mai notoriu compozitor român să nu poată fi publicată în țara lui???). Până când îi va găsi, i-am luat un interviu (copyright www.roatamare.com) în care ne povestește mai multe despre despre proiectul ei. Parcurgându-l, sperăm să aveți aceeași senzație de UAU ca și noi, în fața unui lucru bine făcut, organizat, structurat, plin de învățături.

  • Care este povestea din spatele poveştilor muzicale? Cum v-a schimbat viaţa acest proiect?

Poveștile muzicale s-au născut printr-o rețetă improbabilă.

Se ia o mamă tânără, obosită. Și un copil de câteva luni, excesiv de vocal. Se adaugă nopți nedormite, o porție bună de cântece de leagăn fără succes, mișcări de hâțânat asezonate cu niște crosuri în dormitor, cu pruncul în brațe. Se rulează în zadar un repertoriu de : ‚Vulpe, tu mi-ai furat gâsca’,’ Dunăre, Dunăre’, ‚Am cravata mea’, ‚A venit, a venit toamna’. Se pune, din întâmplare, Vivaldi. Se face liniște.

Peste doi ani si alte sute de ore de muzică clasica, copilul agitat, acum meloman absolut, recunoaște Mozart, Bach, Chopin sau Ceaikovski la primă audiție. Se naște o întrebare greșită din punctul de vedere al teoriei muzicale, absolut justă pentru un copil mic: ce ne spune muzica aceasta? Se trece peste primul reflex de a veni cu răspunsul academic de tipul „muzica, ca artă non-referențială, este ceea ce este.” Tradus, pe înțelesul unui copil mic ca: ”doar ascultă și gata!”. Se conturează următorul raționament: muzica are personalitate; exact acest caracter e ceea ce un copil recunoaște spontan, fără ani de teorie muzicală. Se experimentează un desant la Harvard de două luni. După alți doi ani de cercetare, se coace deja o metodă numită „audit de brand muzical”. Toată strategia se cerne în povești prietenoase. Se scot din cuptor șapte cărți despre muzica a șapte mari compozitori. Plus un proiect special, de Crăciun. Se vând 120.000 de exemplare. Poftă bună de muzică!

Cât despre cum mi-au schimbat viața aceste cărți, aș spune că mi-au oferit un pretext de a face sistematic ceea ce îmi place cel mai mult pe lume: să mă joc.

  • Ce s-a întâmplat cu „Enescu și hora razelor de soare”, un proiect aşteptat cu nerăbdare de mulţi părinţi şi la care aţi lucrat cu mult drag?

Cu noua carte am încercat să-i apropii pe copii de spiritul muzicii compozitorului nostru național. Fără reverențe artificiale, fără poleieli și ochi dați peste cap. Mai ales fără extaz mimat. Am folosit asocieri de imagini, personaje si întâmplări ușor de înțeles. Am scris având în vedere două straturi de semnificație pentru grupele de vârsta 5-7, respectiv 7-9 ani. De exemplu, în povestea Cuibușor de muzică, învățăm despre elementele unei viori printr-o poezie. în Povestea unui pui al soarelui, ne familiarizăm cu cele mai cunoscute păsări cântătoare. În Cele două dulapuri cu note muzicale, ni se încredințează cifrul secret al notației muzicale ABC în cheie F și în cheie G. Povestea Școala de muzică a iezilor talentați, trece în revistă cinci exerciții de incălzire a mâinilor înainte de a cânta la un instrument. Vă las să descoperiți singuri ce se întâmplă în O poveste scrisă cu acul și în Prințesa iubită din orașul amorțit.

Cartea e gata, după trei ani de muncă. Ne lipsește o editură. Avem nevoie de parteneri de promovare. Și de niste sponsori. În rest, totul e bine…Între timp,’ Enescu si hora razelor de soare’ va fi tradusă în suedeză și o să apară în țara poveștilor, în septembrie.

În România anului 2017, precauția editurilor față de o carte despre muzica clasică este…de poveste. Am deschis o listă de precomenzi pentru a demonstra că da, există și în România părinți care știu diferența dintre Bach și Hornbach. Lista o găsiți la un click distanță, aici.

  • Proiectul acesta pe care l-aţi început oferă practic posibilităţi infinite, am putea spune că Povestea Muzicală, este o poveste fără sfârşit. Ce propuneţi după Enescu?

enescu 3Într-adevăr, e un proiect care se poate ramifica tare mult. Am terminat de scris Paganini și capriciile magice. În paralel, am primit o comandă de la o editură suedeză de a crea o carte despre muzica lui Hugo Alfven, compozitorul național al Suediei. Pe 1 martie am predat textul celor doi ilustratori cu care lucrez, Adriana și Sebi Opriță. În septembrie, voi fi la Tărgul Internațional de Carte de la Goteborg cu aceasta nouă carte – Alfven și jocul petalelor de lumină.

Am în calendar să scriu două alte cărți, despre Verdi și Gershwin. Aș acoperi astfel opera și jazz-ul, zone care acum lipsesc din Pădurea Muzicală.

  • Ce loc ocupă muzica clasică în viaţa copiilor dumneavoastră?

La noi acasă, muzica e la același nivel cu masa. Nu e pe soclu. Ci într-o zonă a firescului. Pentru noi, o sonată bine interpretată e la fel de importantă ca o plăcintă cu mere abia scoasă din cuptor. O gustăm cu plăcere. Și ne strângem în jurul celui care ne-a adus-o. Așadar, ascultăm muzică în mod nepretențios. Fără reculegere. Ori pioasă reverie. Cântăm la pian. Dansăm pe fiecare piesă nou-învățată…. Compunem.

Mai mult decât orice, îmi doresc să-i învăț pe copiii mei să cânte pentru ei înșiși. Așa cum citesc pentru propria plăcere.

  • De la ce vârstă putem merge împreună cu cei mici în sala de concert? 

enescu 2De la vârsta la care cei mici sunt destul de …mari pentru a rezista pe un scaun timp de 2 ore, fără să aibă nevoie de creioane colorate, de apă sau de o mică gustare. Când înțeleg că trebuie să respecte efortul celor de pe scenă prin liniște. Când pot rămâne tăcuți chiar dacă în fața lor nu se dezlănțuie o menajerie, ci „doar” un pian sau o vioară. Când nu sunt tentați să ronțăie programul de spectacol. În general, când nu sunt tentați să ronțăie…Și, mai cu seama, când toate aceste restricții nu sunt o povară greu de suportat.

Testul e simplu. Când nu mai trebuie să îi spunem celui mic dacă ești cuminte la concert, mergem apoi la o înghețată ci dacă ești cuminte săptămâna aceasta, mergem la un concert, atunci avem undă verde pentru evenimentele de la Filarmonica orașului.

Aș spune că, în general, vârsta de 6-7 ani poate fi sigură pentru a duce un copil la un eveniment muzical „frecventabil”, de tipul Vivaldi, Albinoni sau Mozart. Un copil de 8-9 ani care apreciază performanța va fi impresionat de Paganini, Chopin sau Liszt, mai ales dacă va fi prevenit despre virtuozitatea cerută de această muzică. In adolescență, o priză imediată o vor avea romanticii, de la Berlioz la Brahms sau Ceaikovski.

În ultima vreme au apărut concerte dedicate copiilor, într-o formulă simplificată, de o oră. De obicei, vârsta minimă e trecută pe afiș. Iar reperul general-acceptat este de 4 ani. Nu cred că ar trebui să ne grăbim să ardem etapele. Un copil care se plictisește de moarte la un recital de vioară, va avea frisoane ca adult la ideea de a repeta experiența cu strunele torturate de un arcuș.

  • Când recomandaţi să se înceapă studiul unui instrument? Cum alegem un profesor potrivit pentru un copil cu vârstă mică?

enescu 1Eu am început pianul la 5 ani fără câteva luni. Și țin minte că oboseam destul de mult. Aveam audiții și concursuri care mă emoționau peste măsură. Cu cei doi copii ai mei, am încercat de la 6 ani o metodă mai prietenoasă, fără game, arpegii și partituri descifrate din fragedă pruncie. I-am învățat mai întâi să…compună. Le-am arătat ce note sună bine împreună. Cum putem crea o bază de armonie cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta vom improviza, păstrând ritmul. Bineînțeles, totul cu exerciții de încălzire pentru mâini și brațe.

Ceea ce ignoră mulți părinți este că a cânta la un instrument e nu numai o artă sau o știință ci și…un sport. Trebuie să ai condiție fizică. Altfel te va durea în special spatele. Vor amorți degetele și ceafa și încheieturile mâinilor. Sigur, e minunat să admiri un copil la pian, mai ales dacă e frumos îmbracat în frac sau în rochiță de mătase. Dar nu trebuie uitat că pentru această poză frumoasă sunt investite multe ore de muncă fizică, cu brațele. Un muzician e un pălmaș. Ar trebui felicitat în primul rând pentru rezistență fizică și pentru dârzenie.

În privința profesorului potrivit, iată trăsăturile care mi se par esențiale: simțul umorului, relaxarea, punctualitatea, adaptabilitatea, pasiunea. Aș căuta acel pedagog care pune întrebări copilului, nu doar încearcă să impresioneze părintele. Care, la lecție, contextualizează cu povești despre compozitor, epocă, instrument. Care știe să creeze interes. Care duce de mână un copil pe drumul muzicii, în ritmul în care poate păși acesta. Adaptându-se condițiilor de mers, cum ar spune polițistii.

Pentru un copil de 3-5 ani cred că cel mai bun îndrumător ar fi chiar părintele, chiar dacă nu are o pregătire muzicală. Știu, e o afirmație riscantă într-un timp al specializarii și supra-specializării. Vestea bună e că muzica poate fi și pentru noi un bun prilej de destindere. Vom învăța cot la cot cu cel mic. Și vom sărbători împreună prima piesă învățată. Fie ea Oda Bucuriei, Twinkle Twinkle sau…Marșul măgarilor 🙂 Nu cunosc o legatură mai frumoasă decât aceea dintre un părinte și un copil care fac împreună ceva, pentru prima oară. Eu, de exemplu, voi începe chiar acum niște….cornulețe.

  • Cum vedeţi România peste 15 ani când cei din a căror copilărie vor fi făcut parte poveştile muzicale, vor fi crescut mari?

enescu 4Cred că va fi o Românie cu mai puțin plictis și snobism. O Românie cu mai multă dragoste autentică de cultură. O Românie în care accesul la armonie se va fi democratizat. Visez momentul când voi chema un taxi, voi spune adresa și voi fi întrebată : „ V de la Vivaldi?”.

Ah, da, mai sper ca măcar unul dintre copiii care iubesc poveștile muzicale să devină editor. Prietenii știu de ce 🙂

 

Mulțumim Cristinei Andone pentru aceste rânduri înțelepte și Ilenei Machidon pentru întrebări.

Un interviu marca Roata Mare / www.roatamare.com 

Pentru a precomanda colectia Povesti din Padurea Muzicala, click aici.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *