Cascada Urlatoarea vazuta prin ochii mamei mele

Astazi doresc sa va invit sa cititi un text scris de mama mea pe blogul ei personal. Nu voi modifica nimic la el, nici macar nu voi scoate diacriticele pentru ca m-as simti ca si cum as intina cumva aceasta marturie de viata la care toti cititorii lui vor fi martori. Daca pana acum nu puteam intelege de ce resimte chiar si dupa atatia ani si atatea vizite la cascada aceeasi emotie pe care am simtit-o si eu cu ani in urma cand am vazut-o pentru prima oara alaturi de mama si de fratele meu, dar care s-a stins intre timp, acum inteleg: este prea devreme.

Acum va las pe voi sa gasiti raspunsul:

“Am sã vã vorbesc despre unul dintre acele “obiective turistice” atât de cunoscute încât deseori, când sunt propuse grupului spre a fi vizitate, aceştia protesteazã spunând cã au fost de atâtea ori, încât nu mai au ce sã vadã nou: Cascada Urlãtoarea. Situatã în masivul Bucegi, uşor de vizitat, deşi în ultimii ani (adicã zeci de ani) nu s-au mai putut face atât de multe  lucrãri de întreţinere a traseului câte s-ar fi dorit, cascada Urlãtoarea, rãmâne pentru mine un loc special în care mã întorc an de an, cu statornicã bucurie.

De ce? Iatã întrebarea pe care poate v-aţi pus-o. Nimic mai simplu. Cascada Urlãtoarea reprezintã unul dintre acele puncte de sprijin din viaţa mea, care mã ajutã sã nu uit niciodatã cã, fiind “copil pãduri cutreieram” alãturi de mama mea şi de surorile mele. Peste ani, am revãzut cascada alãturi de mama mea, de surorile mele şi mai ales de cel care astãzi imi este soţ. Am revenit în preajma ei, peste ani, ducându-mi de mânã copii. Am parcurs de fiecare datã drumul pânã la cascadã cu nerãbdare, dorind sã regãsesc toate acele imagini care mã însoţesc mereu şi pe care le revãd cu ochii minţii, ori de câte ori sufletul meu are nevoie de odihnã, într-o lume din ce în ce mai durã şi mai intolerantã.

De ce ? Poate aţi remarcat cã pe drumurile mele am fost mereu însoţitã de familia mea . Este adevãrat, la început era familia biologicã, apoi m-am cãsãtorit şi mi-am întemeiat propria familie, dar niciodatã nu am uitat cã, dacã vreau sã fiu fericitã trebuie sã nu uit cã, o bucurie este cu atât mai mare cu cât sunt mai mulţi cei pe care îi ai alãturi de tine destul de mult timp pentru ai putea numi “ai tãi”.

În vara anului trecut am revenit la cascadã. Trebuie sã mãrturisesc cã am avut o surpizã de proporţii. Şi ştiţi de ce? Doame, ce îmi place acest “De ce?”! Trebuie sã fac o precizare: sunt foarte curioasã, se pare cã toatã viaţa mea s-ar putea reduce la acestã întrebare, care, atunci când îmi încolţeşte în minte, nu mã mai lasã sã dorm pânã nu capãt rãspuns, dar nu-i lasã în pace, nici pe cei care nu-mi pot rãspunde. Curiozitatea pare sã fie calitatea mea cea mai mare dar şi cel mai mare defect, deoarece mai poţi dormi când nu şti cine a învins la Waterloo?

Sã revenim la Urlãtoarea. Traseul este foarte bine cunoscut şi nu are un grad mare de dificultate, de aceea îl pot parcurge toţi cei cu inima tânãrã de la 2 ani la 80 de ani. Şi exact asta am întâlnit, spre surprinderea mea, un râu de oameni: grupuri de tineri, pãrinţi tineri ducându-şi copii pe umeri sau ajutându-i sã facã paşi mici pentru omenire dar atât de mari pentru viaţa lor de familie, pe un drum care odatã ce ai pornit nu te vei opri niciodatã dacã, l-ai fãcut alãturi de cei dragi, fãrã sã-ţi fie teamã ca vei fi pãrãsit la greu. Cãci ce înseamnã familia, dacã nu tocmai aceste momente despre care toţi membrii familiei pot sã povesteascã peste ani. Mergeau pe acelaşi drum, grupuri de oameni de toate vârstele, grupuri de prieteni, perechi de îndrãgostiţi, toţi dornici sã vadã sau sã revadã cascada, şi printre ei, aproape pierdutã, eu. Ce mi-a plãcut cel mai mult? Felul în care, toţi aceşti oameni, în drumul lor comun cãtre cascadã vorbeau unii cu alţii, se ajutau sã treacã micile sau mai marile obstacole întãlnite pe drum, fãceau schimb de impresii, îşi reaminteau unii altora cum arãta pãdurea cu ani în urmã, sau cum zburdau ei pe poteci altãdatã. Trebuie sã fac o precizare: eu eram de aceastã datã singurã dar, cu greu aş putea gãsi în tot acest timp cât a durat excursia, momente în care sã simt singurãtatea. Poate doar când, ajunsã la cascadã, am revazut cu ochii minţii acest loc de care mã leagã atâtea amintiri. Doar pentru câteva momente, apoi m-am întors la noii prieteni cu care urma sã fac drumul înapoi.

Nu cred cã pot preciza de câte ori am vizitat cascada Urlãtoarea în decursul timpului, pot spune doar,cã am vãzut-o prima datã la nici 5 ani şi de atunci m-am reîntors alãturi de copii şi de prieteni, an de an. Acum urc poate mai greu, dar, cu siguranţã voi reveni, cãci astãzi ştiu cã oamenii revin întotdeauna în locurile în care au fost fericiţi, iar cascada Urlãtoarea a fost, este şi va fi locul în care am fost întotdeuna fericitã.

Aş vrea sã fac totuşi o observaţie: am remarcat un lucru care pe mine m-a îngrijorat puţin şi chiar am discutat cu o tânãrã mãmicã despre acest lucru. Mulţi din cei ce urcã pe munte, nu par sã dea atenţie felului în care sunt echipaţi pe munte, atât ei cât şi copii lor. Era o zi foarte frumoasã, dar muntele nu dã asigurãri astfel încât, la drum trebuie sã pleci bine echipat, nu în papuci de plastic, în sandale cu toc şi poşeta pe braţ. Este lecţia de viaţã pe care copii trebuie sã o înveţe corect de la pãrinţi, cei în care ei au încredere necondiţionatã, dar care uneori dovedesc cã, nu pot lua note de trecere. Şi din pãcate traseele turistice au douã rânduri de marcaje greu de uitat: cel care indicã traseul pânã la obiectiv, dar şi cel care aminteşte trecãtorilor de cei care nu au mai pãrãsit niciodatã muntele. Şi nu sunt puţini din pãcate.

Cred cã mulţi aţi fãcut de nenumãrate ori acest traseu, astfel încât nu am vrut sã vorbesc despre frumuseţea recunoscutã a locurilor, dar vã îndem, ca la urmãtorul drum, chiar dacã aveţi parteneri de drumeţie, sã  faceţi un exerciţiu: uitaţi-vã în jur şi cu mult curaj luaţi-vã la trântã nu numai, cu muntele, ci şi cu propria prejudecatã conform cãreia, nu trebuie sã vorbeşti cu strãinii. Uneori, pe munte, aceşti strãini se transformã în tovarãşi adevãraţi şi prieteni pe viaţã. Merita sa incercati!”

 In poza este mama mea, dar nu la Cascada Urlatoarea ci intr-o alta calatorie despre care ne va povesti cu siguranta in curand

 

Taguri: Bucegi, Cascada Urlatoarea, mama mea, Roxana,