Care sunt limitele unui actor în procesul creației, ce înseamnă teatrul-dans în România față de Statele Unite și cât intervine coregraful sau regizorul în libertatea creativă a artistului aflăm de la actorul Istvan Teglas, pe care îl putem vedea pe scena Teatrului Național București, la Centrul Dansului, dar și pe scena teatrelor independente, Godot Cafe și Teatrul Elisabeta.
Cum îți creezi un personaj pe dans față de un personaj pe teatru?
Eu nu am făcut școală de dans, de balet, și atunci creierul meu de actor funcționează numai că nu mă folosesc de cuvinte. Adică folosesc același procedeu.
Care este acel procedeu?
Văd într-un fel lucrurile, vreau să fiu într-un fel, caut anumite situații. Cei care fac dans și nu sunt și actori probabil au un altfel de procedeu. Sunt convins, că totuși sunt două chestii diferite, dar la mine nu e o diferență.
Un personaj pe teatru față de teatru-dans, te solicită mai mult pe interior?
Mă solicită la fel de mult. Nu e o diferență între cele două. Când ajung acasă am la ce să mă gândesc fie că e teatru, fie că e teatru-dans.
Consideri că ai o libertate mai mare de expresie artistică ca dans-actor față de actor?
Cred că ai o libertate mai mare ca dans-actor, pentru că eu n-am fost în spectacole de dans sau teatru-dans în care să trebuiască să facem o piesă cu personaje clare. La teatru ai o piesă cunoscută, ai un rol, ai replicile respective și trebuie să te adaptezi în funcție de asta. În dans, sau în cel puțin ce am făcut eu până acum pe domeniul acesta, am avut o mult mai mare libertate.
În ce constă această libertate?
Depinde de cel care face proiectul, de regizor sau coregraf, dar oricum toți cu care am lucrat mi-au cam dat libertate, așa că mă bucur pentru chestia asta. De exemplu, în spectacolul făcut pentru New York acolo nu am avut libertate deloc și a fost prima oară și sper să fi fost ultima oară când mi s-a întâmplat acest lucru și m-am simțit groaznic. Simțeam că sunt încătușat într-o chestie și simțeam că nu pot să fiu eu acolo, că nu pot să scot nimic din mine din ce aș vrea sau cum aș vrea. Eram foarte încorsetat de conceptul coregrafei, care așa a vrut spectacolul și care nu ne-a dat libertatea aia pe care o ai de obicei la un spectacol de teatru-dans. Și atunci a fost un șoc pentru că eu eram obișnuit să lucrez cu o mare libertate la spectacole de teatru-dans.
Coregrafa era un fel de tiran?
Nu era tiran, doar că avea niște lucruri foarte clare, pe care vroia să le urmeze. Eram și mulți, și foarte diferiți, ăn jur de 14-15 oameni pe scenă (cântăreți, actori și dansatori) și fiecare făcea partea lui. Atunci ea le ținea foarte mult pe ale ei și e foarte bine că a făcut așa, pentru că era spectacolul ei, ea vroia să fie într-un fel, știa ce vrea cu spectacolul ăsta. Era prima oară când se întâmpla așa ceva și era ciudat pentru mine.
Ție nu prea îți plac lucrurile clare.
Da, nu prea cred. Cred că așa sunt eu, nu are legătură cu scena, ci are legătură cu mine.
De ce nu ai ieșit dintr-un spectacol care te încorseta?
Normal că nu am ieșit. Tot ce am povestit nu avea legătură cu calitatea spectacolului. Avea legătură doar cu procesul spectacolului.
Practic te-ai testat cumva.
Sigur că da. Am nevoie să mă mai testez și eu din când în când, să nu fac mereu ce-mi place mie sau cum aș vrea eu.
Crezi că fiecare rol al tău este un test personal?
Sunt convins.
De ce ai nevoie de astfel de teste?
Să mă cunosc pe mine un pic mai bine. În zona artistică lucrezi cu sufletul tău. Începi să te cunoști, să-ți dai seama de multe lucruri, după-aia dacă ți-ai dat seama care sunt problemele grave sau mai puțin grave, ce poți să rezolvi, cum poți să te duci mai departe, ca să faci să-ți fie mai bine sau să fii tu mai bine cu tine. Zona asta artistică mă ajută extrem de mult și de asta mă ocup de când mă știu. Înainte să intru la facultate, tot așa vedeam lucrurile și de-aia m-am și dus la teatru și de-aia și fac până în ziua de azi tot ce fac.
Hai să vorbim mai aplicat. Cum te ajută rolul din Furtuna, Ariel?
E un proces. Și ca om ești în continuu în proces cu tine. Îți mai dai seama de lucruri. Uneori mai greșești grav și atunci îți dai seama că greșești grav. E un drum mai mult, de fapt. Spectacolul Furtuna este un punct important în drumul ăsta și cred că pe oricine ai întreba din spectacolul acela ți-ar răspunde la fel, probabil.
Poate fiecare percepe altfel meseria asta.
Da, dar majoritatea actorilor cu care am stat eu de vorbă sau pe care i-am cunoscut au ideea asta de a se căuta, de a se dezvolta, de a lucra pentru procesul ăsta.
Interviu realizat de Judy Florescu colaborator Radio România Cultural și Ziarul Metropolis