Dragobetele sau Sarbatoarea iubirii poate fi considerata in zilele noastre un motiv de socializare in care oferirea unui cadou poate transmite mult mai elocvent sentimentele indragostitului, dar si un moment considerat propice pentru declararea dragostei sau cererea in casatorie a persoanei iubite. Iata insa si parerea etnografilor si a unor filologi despre semnificatia acestei zile, care se pare ca favorizeaza de la an la an, petrecerea unor momente agreabile alaturi de cei dragi dar si o explozie a vanzarilor in randul comerciantilor.
Prilej de bucurie si bunastare, Dragobetele reprezinta una dintre cele mai frumoase obiceiuri stravechi ale poporului roman. Sarbatoarea crestina ce sta la baza traditiei de Dragobete este “Aflarea capului Sfantului Ioan Botezatorul”, iar acesta denumire a patruns si in spatiul romanesc in perioada evului mediu, sub diferite forme apropiate de cea actuala (Vobritenia, Rogobete, Bragovete). Romanii care cunosc legenda lui Dragobete o celebreaza in fiecare an, pe 24 februarie. Se crede ca Dragobete, numit si Navalnicul sau Logodnicul Pasarilor, fecior chipes si puternic, ne aduce iubirea in casa si in suflet. In speranta ca Dragobetele le va ocroti si le va purta noroc, fetele si baietii se intalnesc in aceasta zi pentru ca iubirea lor sa tina tot anul.
Ioan Dragobete, zis si Dragomir sau Cap de primavara este zeul (sau zânul) dragostei in mitologia romaneasca, o semidivinitate intruchipata de un flacau frumos si iubitor ce aparea tinerelor fete si femei prin paduri. Cum traditia cere ca de Dragobete sa nu se lucreze, unele fete lucrau dinadins in ziua de Dragobete pentru ca apoi sa se duca in padure pentru a se lasa iubite de Dragobete (sau un alt tanar confundat cu zânul), legenda ce sta si la baza vorbei populare: “Nu te-o prinde Dragobetele prin padure”.
Potrivit legendei, Dragobetele este o faptura mitica care personifica logodna animalelor si, prin extensie, a fetelor si baietilor. Dupa unii etnologi, logodna de primavara a pasarilor a devenit, in timp, si o sarbatoare a iubirii la oameni, ziua logodnelor ludice sau reale ale tinerilor. Pe de alta parte, accentul pus pe pasari si pe femei trimite la fecunditate, atat pasarile cat si femeile fiind simboluri ale cresterii si inmultirii. Sarbatoarea este asociata cu momentul in care animalele devin fertile.
Unii filologi sunt de parere ca provenienta numelui „Dragobete” este strans legata de doua cuvinte vechi slave „dragu” si „biti”, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alti filologi, adepti ai autohtonismului total al sarbatorii, explica denumirea prin doua cuvinte dacice, „trago” – tap si „pede” – picioare, aceste doua cuvinte transformandu-se, in timp, in drago, respectiv bete. Tapul simbolizeaza puterea de procreare, forta vitala, fecunditatea.
Culegatorii de folclor de la sfarsitul veacului al XIX-lea si din prima parte a secolului al XX-lea au mai inregistrat si alte denumiri pentru aceasta sarbatoare, precum „Ioan Dragobete”, „Dragostitele”, „Santion de primavara”, „Cap de primavara” sau „Cap de vara intai”, dar si „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.
Potrivit traditiei, Dragobetele era o zi frumoasa pentru baietii si fetele mari, ba chiar si pentru barbatii si femeile tinere. Dimineata devreme, tineretul se imbraca in haine de sarbatoare si, daca vremea era urata, se strangea in cete pe la casele unora dintre ei. Daca vremea era frumoasa ieseau afara din sat, mai ales pe dealuri, baietii adunand lemne pentru foc, iar fetele culegand urzici si flori de primavara, flori folosite apoi, adesea, in descantecele de dragoste. O parte din aceste flori, in special tamaioarele si viorelele, erau pastrate cu grija pana pe 24 iunie, la Sanziene, cand se culegeau alte flori considerate surori ale acestora, numite roji (trandafiri salbatici) si oglici (flori mici, galbene), din care se facea un buchet care se arunca pe o apa curgatoare. Se credea ca fetele care procedau astfel savarseau „o fapta buna”, echivalenta cu o jumatate de sarindar in cer, caci altfel aceste flori nu s-ar fi intalnit sau „logodit” niciodata.
Unele legende romanesti il prezinta pe Dragobetele Iovan ca pe fiul Babei Dochia, in timp ce altele amintesc de limba pasareasca. La sarbatoarea Dragobetelui sunt amintite elementele referitoare la trecerea de la iarna la primavara, de la frig la cald, de la intuneric la lumina reprezentate prin focurile aprinse pe dealuri, hora flacailor si fetelor, florile culese de fete, veselia caracteristica acestei sarbatori, descantecele care se faceau acum cu atata spor, imbratisarea si sarutul de dupa goana rituala, ca niste peceti ale dragostei care se transforma, adesea, in logodne si casatorii.
Se pare ca ziua de 24 februarie este singura data din an cand un baiat poate fura un sarut fara sa fie apostrofat de fata, dar si cand se poate vorbi de o nunta a naturii, ce simbolizeaza renasterea si trezirea la o noua viata.