Bestseller international, cartea lui Jean-Dominique Bauby, „Scafandrul si fluturele”, a facut inconjurul lumii, a fost tradusa in 30 de limbi si a impresionat milioane de oameni, inclusiv pe mine.
Cartea a devenit sursa de inspiratie a unui film care ii intensifica tensiunea si frumusetea, film in regia lui Julian Schnabel si distins in 2008 cu Globul de Aur pentru cel mai bun film, Premiul pentru cel mai bun regizor, Premiul pentru cel mai bun actor si cu titlul de Cel mai bun film la Gala Premiilor Lumière.
Nascut in 1952 in Franta, tata a doi copii, jurnalist, Jean-Dominique Bauby a fost redactor-sef al revistei „Elle”. Pe 8 decembrie 1995, Jean-Dominique Bauby are un accident vascular care il arunca intr-o coma profunda, din care iese cu toate functiile motrice distruse. E un pacient atins de sindromul „locked-in”, tradus literal: „inchis in sine insusi”. In corpul sau inert, mai misca un singur ochi, singura lui legatura cu lumea, cu ceilalti, cu viata. Cu acest ochi – stangul – dicteaza cartea, izbutind ca prin cateva mii de batai de pleoapa sa ne faca sa vedem lumea si altfel.
Publicata cu doua zile inainte de moartea autorului, care survine pe 9 martie 1997, aceasta carte continua sa ne vorbeasca despre o existenta care ne cutremura si care nu-l poate lasa pe nici unul dintre noi indiferent.
„In cartea sa, Bauby a reusit un nemaipomenit experiment alchimic: sa transforme oroarea in intelepciune.” (The New York Times)
„Scafandrul si fluturele” este o carte care te va cutremura, te va inspira si iti va oferi o noua viziune asupra vietii. Vei invata sa apreciezi cu adevarat ceea ce ai si iti va da puterea sa faci tot ceea ce iti propui, pentru ca noi, fiintele umane, suntem cu adevarat speciale.
„Acum, cand sa fac saltul periculos in propriul meu trecut, simt ca ametesc. Nu stiu de la ce capat sa apuc orele acelea apasatoare si inutile, imposibil de adunat, intocmai ca bilutele de mercur dintr-un termometru frant in doua. Cuvintele se eschiveaza. Cum sa evoci supletea si caldura trupului tanar al brunetei inalte langa care te-ai trezit pentru ultima data, fara sa-i acorzi atentie, aproape morocanos? Totul era gri, pastos si resemnat: cerul, oamenii, orasul hartuit de mai multe zile de greva din transporturi. Alaturi de milioanele de parizieni, eu si Florence intram in malaxorul incalcit al zilei, cu privirile goale, cu fetele trase, ca niste zombi. Executam mecanic toate gesturile acelea care, astazi, mi se par miraculoase: sa te barbieresti, sa te-mbraci, sa-ti bei ciocolata…” (Jean-Dominique Bauby)